miercuri, 2 februarie 2011

Ma intrebam acum ceva timp de ce tocmai persoanele la care tinem cel mai mult tind sa ne raneasca atat de tare. Poate pentru ca avem anumite asteptari de la ei, iar daca nu primim ceea ce dorim, avem de suferit. Am incercat sa nu astept nimic de la nimeni. Dar cu ce pret? Mintindu-ma ca imi va fi bine. Nu a fost asa. Prefer sa fiu eu, si sa am in jurul meu putini oameni, decat sa pretind ca sunt altceva si sa fiu inconjurata de prea multi...
Intr-adevar oamenii sunt unici... Dar asta nu inseamna ca vreunul este de neinlocuit. Fiecare iubeste, uita si isi aduce aminte intr-un mod diferit.
De data asta mi-am invatat lectia. Am vazut cum e sa fiu si de cealalta parte a baricadei. Ciudat sentiment, dar, in acelasi timp, indreptatit. Indiferent de cele trecute, nu ma voi schimba. Sunt aceeasi persoana, voi fi intotdeauna cine vreau sa fiu.
Pentru toate gandurile astea, pentru toate aceste intrebari, imi raman doar cuvinte... Buna dimineata, suflet pierdut! Noapte buna, vis interzis!