Final de an

Daca stau sa ma gandesc bine, nici nu stiu cand a trecut 2011. Pot spune ca a fost un an plin, in care am avut parte de mult mai multe decat credeam. A fost anul pe care nu simt că îl termin, ci doar că prin tot ce s-a intamplat mai ales în ultima perioada, are continuitate și după schimbarea lui 11 în 12.

A fost un an de munca. Un an al provocarilor si al incercarilor. Au fost momente in care deciziile pareau imposibile, ori prea greu de luat. Insa totul s-a asezat la locul lui, m-am descoperit intr-un anumit mediu si chiar daca lucrurile s-au schimbat putin spre sfarsitul anului, pot privi inainte cu ceva mai mult optimism.

A fost un an cu oameni. L-am inceput cu dreptul din punctul asta de vedere si pot spune ca l-am terminat tot cu dreptul, dar de 2 ori :) sau cel putin asa ma simt. De 2 ori mai bogata. Si le multumesc lor, celor care au ales sa fie in viata mea.

Simt ca 2012 va fi anul meu. Toate au inceput sa se aseze, totul devine din bine in mai bine. Desi va fi un an cu multa munca, vreau sa ma implic in unele lucruri noi, iar la finalul lui sa trag linie si sa spun "da, am reusit sa fac tot ce mi-am propus".

Va doresc si voua un an asa cum il vreti! :) pup nasu'

. .

Stau si ma uit la monitorul asta de parca astept sa imi spuna ceva. Am un pahar de vin rosu cu cola, o noapte de pierdut si prea multe pe suflet. Si totusi nu spun nimic. Tac. Si astept sa treaca toate. Alta data aveam puterea sa spun imediat ce aveam pe suflet, sa zic clar si tare ce vreau, ce ma deranjeaza... acum.. acum? acum mi-e egal. Chiar nu ma mai afecteaza nimic. Nu ma mai surprinde nimic. Oamenii pe care ma asteptam sa ii am aproape la nevoie au fost primii care mi-au dat cu sutul. Ironic pot spune.. Si stau si ma gandesc.. Asa va fi de fiecare data?
Se spune ca fiecare sut e un pas inainte, se spune ca de fiecare data cand primesti o palma trebuie sa intorci si celalalt obraz, dar ce faci cand simti ca le-ai primit pe toate, si nu mai esti capabil de vreo replica? de vreun raspuns?
Din momentul asta fac doar ce vreau, doar ce ma face fericita, doar ce am chef sa fac. Nu ma mai intereseaza cuvintele "trebuie sa" .. nimic nu trebuie facut daca nu vreau. Sa fie clar! Vreau sa am din nou 50 kg ca vara trecuta, vreau sa fiu iar fericita ca acum un an si ceva, vreau sa ies, sa ma plimb, sa nu pun la suflet lucrurile rele si sa nu alerg dupa oameni care nu vor sa fie alaturi de mine. Asta sunt eu. Si nu ma schimb. Deal it or leave it!!

o zi in spital.

Dupa 2 ture de noapte la job, dupa doar 3 ore de somn in ultimele 2 zile, am plecat spre Spitalul Judetean. De intrat in spital am intrat pe picioarele mele, de iesit... cam nu prea.
Ca in orice spital, agitatie multa, alergatura. Ok, agitati-va, alergati, dar nu ma implicati si pe mine! Dar de unde... Cum am ajuns la fata locului au sarit vreo 3 asistente pe mine, una sa imi faca fisa de internare, alta sa imi ia sange, alta ptr ekg, si tot asa au tinut-o vreo jumatate de ora. Apoi, in acelasi ritm alert de parca pierdeam vreun tren ma ia o alta asistenta sa ma duca in sala de operatie. Ajung acolo, alta agitatie. Doctorii ma asteptau, m-am asezat pe masa de operatie, ei au inceput sa se pregateasca. E o senzatie atat de stranie sa te uiti la ei cum isi pun manusile, cum au halatele alea atat de albe, cu basmaluta in cap, cum isi aranjeaza cu meticulozitate toate ustensilele. Buun, incepuse deja sa imi fie frica. Asa ca am decis sa nu ma mai uit la ce fac ei acolo si sa ma uit.. in sus. Da... la lumini. Dar de ce sunt asezate in cerc toate luminile alea? De ce sunt asa multe si mici? Ok, nu ma mai uit nici la lumini. Apare o asistenta mai in varsta care incepe sa se uite pe monitorul la care eram conectata eu : puls, tensiune, etc si nu stiu ce bolboroseste ea pe acolo... wtf?! in fine, apoi vine la mine si imi zice ca vrea sa ma lege. Ii spun politicos ca am venit de buna voie acolo si ca nu o sa fug, asa ca sa renunte la idee :)) Intre timp cei 2 medici au terminat cu pregatirile. Dupa 40 minute, sunt dusa in rezerva... atata liniste acolo, nimeni nu se mai agita, nimeni nu mai alerga de colo colo... Asa ca incep sa constat tot ce e prin jurul meu. Si vad ca totul e alb, tot... absolut tot. Ca doar sunt intr-un spital si trebuie sa dea senzatia de curatenie, nu? :) Vine unul din doctori, ma intreaba cum ma simt, ii spun ca nu ma doare, imi spune ca daca o sa ma doara sa cer sa mi se faca un calmant. Evident ca in cateva minute ceream unul pentru ca ma durea. :))
Aaanyway, totul e bine cand se termina cu bine. Am trecut de momentele cele mai nasoale, chiar si fara anestezie, acum trebuie doar sa stau in pat, nemiscata. Usor de spus, al naibii de greu de facut...

aseara.

Am avut parte o seara deosebita, cu un amalgam de trairi si sentimente. Nu credeam ca se pot imbina prezentul - care e atat de frumos, trecutul nu foarte indepartat - care mi-a aratat valorile vietii, si oraselul meu (care nu, nu face parte din trecut) - imi aduce mereu zambetul pe buze si imi aminteste de atatea momente calde. Dar am aflat ca totul este posibil.
Am revazut un chip drag, care in ciuda timpului trecut, nu s-a schimbat, a ramas la fel cum imi dainuia in amintiri. Am cunoscut oameni noi, am surprins zambete si "reinvatat" sa ma bucur de ceea ce viata imi ofera.
Concert frumos, zambete, detasare totala, sentimente de liniste in plina galagie organizata :)
Apoi dans pe melodiile care imi aduc aminte de ei, de prietenii mei. Dor de ei, de casa... de Acasa. Dor de serile dansante. Am dansat, am trait fiecare moment in parte, am simtit fiecare melodie.
Iar privirea asta senina, zambetul asta cald au facut ca seara sa fie perfecta si sa se termine cu atata liniste in suflet.

empty circles

Totul se desfasoara conform unui scenariu bine stabilit. Oricat am incerca sa schimbam ceva, nu suntem singuri pe lumea asta, si nu intotdeauna totul depinde de noi. Cred ca toata viata noastra se desfasoara in cercuri. Cred ca ne invartim pe marginea unui cerc gol, in incercarea de a nu cadea. Si totul se repeta. Mintim si suntem mintiti, uram si suntem urati, incercam sa fugim de tot dar o luam de la capat exact din locul de unde am inceput si ultima data. Acelasi punct de pe cerc. Cercul nostru se intersecteaza cu alte cercuri, dar nimic nu se schimba. Aceleasi situatii, aceleasi obstacole. La inceput totul e frumos, totul e colorat, si lin si plin de zambete, pentru ca mai apoi sa se transforme in cenusiul ala urat de care vrem sa fugim. Si fugim. Si ne izolam.. aparent... ajungem inapoi in punctul unde totul e roz si frumos pentru a ne mai minti un pic ca poate fi si bine. Desi cercul nu are urcusuri si coborasuri, e atat de greu sa te mentii in punctul in care iti e bine. E imposibil chiar. Si ajungem la un moment dat sa cadem. Ne ridicam, ne stergem de praf si mergem ologi mai departe, mintindu-ne ca nimic nu s-a intamlplat. Si uneori reusim sa uitam - o saptamana, doua, trei. Dar apoi? Apoi o luam de la inceput. E o miscare haotica, dar totusi atat de organizata.
E cercul meu.

Come tomorrow
tomorrow I'll be gone