A venit iarasi iarna. Parca abia plecase. Uf, I just hate it. Imi da o stare ciudata. Nu am chef de nimic, as dormi mai mereu si nu as iesi din casa deloc. Si chiar asta am facut. Am avut o zi ... plina cu nimic. Trezit tarziu, dupa pranz, cu lenevit inca putin, pierdut vremea si privit pe geam cum ninge. Singurul motiv pentru care as fi iesit din casa azi ar fi fost concertul lui Imre, la care chiar mi-ar fi placut sa merg.. Imi e dor de cantecele lui, de versurile lui... Imi e dor de o seara folk, de cantece dragi si de senzatia de liniste pe care mi-o ofera. Imi e dor... si atat.
Acum stau si privesc cerul portocaliu. Cred ca e singura parte care imi place din tot ce se intampla afara. Nu imi place nici frigul, nici zapada... doar cerul. Are o culoare nefireasca, si parca pluteste amenintator asupra tuturor ce au curaj sa se aventureze prin zapada. Acum a incetat sa mai planga zapada peste lume...
"A privi un cer de iarnă este a nu avea nici o speranţă, a nu mai dori nimic, a fi suspendat iremediabil într-o lume fără sens. Senzaţia de vid interior rezultă din incapacitatea de a te ataşa de vreun obiect, de vreun aspect, dintr-o singurătate glacială, inexpresivă şi monotonă. A simţi cum uniformitatea şi monotonia trec prin tine ca un curent care te apasă şi te îneacă, cum nu poţi rezista la nimic şi cum nu găseşti nici o seducţie care să te fure, a simţi timpul ca o imensă stâncă a cărei rostogolire n-o poţi evita, este a ajunge la un aşa grad de purificare lăuntrică, încât viaţa şi-a pierdut conţinuturile. Perspectiva cerului de iarnă, în loc să te înalţe, să-ţi dea senzaţia de înălţime, te limitează şi te epuizează. Senzaţia vidului interior nu rezultă dintr-o perspectivă şi nici dintr-o trăire a infinităţii. Vidul este o infinitate goală; adică nimic. Suprema limitare, suprema îngustime, când nimicul interior duce la negaţia infinitului. Ce infinit poate fi acela care nu-ţi provoacă ameţeli?"
Emil Cioran - Revelaţiile durerii
Acum stau si privesc cerul portocaliu. Cred ca e singura parte care imi place din tot ce se intampla afara. Nu imi place nici frigul, nici zapada... doar cerul. Are o culoare nefireasca, si parca pluteste amenintator asupra tuturor ce au curaj sa se aventureze prin zapada. Acum a incetat sa mai planga zapada peste lume...
"A privi un cer de iarnă este a nu avea nici o speranţă, a nu mai dori nimic, a fi suspendat iremediabil într-o lume fără sens. Senzaţia de vid interior rezultă din incapacitatea de a te ataşa de vreun obiect, de vreun aspect, dintr-o singurătate glacială, inexpresivă şi monotonă. A simţi cum uniformitatea şi monotonia trec prin tine ca un curent care te apasă şi te îneacă, cum nu poţi rezista la nimic şi cum nu găseşti nici o seducţie care să te fure, a simţi timpul ca o imensă stâncă a cărei rostogolire n-o poţi evita, este a ajunge la un aşa grad de purificare lăuntrică, încât viaţa şi-a pierdut conţinuturile. Perspectiva cerului de iarnă, în loc să te înalţe, să-ţi dea senzaţia de înălţime, te limitează şi te epuizează. Senzaţia vidului interior nu rezultă dintr-o perspectivă şi nici dintr-o trăire a infinităţii. Vidul este o infinitate goală; adică nimic. Suprema limitare, suprema îngustime, când nimicul interior duce la negaţia infinitului. Ce infinit poate fi acela care nu-ţi provoacă ameţeli?"
Emil Cioran - Revelaţiile durerii
2 comentarii:
Nu,nu,nu ... nu Cioran!
Why ? :))
Trimiteți un comentariu