luni, 12 septembrie 2011

o zi in spital.

Dupa 2 ture de noapte la job, dupa doar 3 ore de somn in ultimele 2 zile, am plecat spre Spitalul Judetean. De intrat in spital am intrat pe picioarele mele, de iesit... cam nu prea.
Ca in orice spital, agitatie multa, alergatura. Ok, agitati-va, alergati, dar nu ma implicati si pe mine! Dar de unde... Cum am ajuns la fata locului au sarit vreo 3 asistente pe mine, una sa imi faca fisa de internare, alta sa imi ia sange, alta ptr ekg, si tot asa au tinut-o vreo jumatate de ora. Apoi, in acelasi ritm alert de parca pierdeam vreun tren ma ia o alta asistenta sa ma duca in sala de operatie. Ajung acolo, alta agitatie. Doctorii ma asteptau, m-am asezat pe masa de operatie, ei au inceput sa se pregateasca. E o senzatie atat de stranie sa te uiti la ei cum isi pun manusile, cum au halatele alea atat de albe, cu basmaluta in cap, cum isi aranjeaza cu meticulozitate toate ustensilele. Buun, incepuse deja sa imi fie frica. Asa ca am decis sa nu ma mai uit la ce fac ei acolo si sa ma uit.. in sus. Da... la lumini. Dar de ce sunt asezate in cerc toate luminile alea? De ce sunt asa multe si mici? Ok, nu ma mai uit nici la lumini. Apare o asistenta mai in varsta care incepe sa se uite pe monitorul la care eram conectata eu : puls, tensiune, etc si nu stiu ce bolboroseste ea pe acolo... wtf?! in fine, apoi vine la mine si imi zice ca vrea sa ma lege. Ii spun politicos ca am venit de buna voie acolo si ca nu o sa fug, asa ca sa renunte la idee :)) Intre timp cei 2 medici au terminat cu pregatirile. Dupa 40 minute, sunt dusa in rezerva... atata liniste acolo, nimeni nu se mai agita, nimeni nu mai alerga de colo colo... Asa ca incep sa constat tot ce e prin jurul meu. Si vad ca totul e alb, tot... absolut tot. Ca doar sunt intr-un spital si trebuie sa dea senzatia de curatenie, nu? :) Vine unul din doctori, ma intreaba cum ma simt, ii spun ca nu ma doare, imi spune ca daca o sa ma doara sa cer sa mi se faca un calmant. Evident ca in cateva minute ceream unul pentru ca ma durea. :))
Aaanyway, totul e bine cand se termina cu bine. Am trecut de momentele cele mai nasoale, chiar si fara anestezie, acum trebuie doar sa stau in pat, nemiscata. Usor de spus, al naibii de greu de facut...

3 comentarii:

ZoomIce spunea...

Ce bine ca totul se termina cu bine...da-mi un add pe facebook daca vrei sa ne cunoastem..."ZoomIce"...te pupik

Darius spunea...

Multa sanatate iti doresc, Raluca!! :)

liana spunea...

sanatate